Trenul vieții mele a oprit, în sfârșit, în stația iubirii

Când bărbatul misterios din tren, de care mă îndrăgostisem nebunește, a dispărut din viața mea, am simțit că ratasem marea iubire și că poate nu aveam să mai întâlnesc alta vreodată. L-am căutat și am visat la el ani de zile, pano într-o zi, când viața mi-a surâs din nou… Pe același peron.

   

Peronul e gol. Ultimul tren a plecat de mai bine de o jumătate de oră. în difuzoare se aud în continuare anunțurile cu sosirile și plecările. Vântul poartă câteva frunze ruginii în mici vârtejuri, care se împiedică de pantofii singurei persoane rămase pe peron: eu. Stau nemișcată și privesc de-a lungul liniei…

Dacă a fost real, aici a început, lângă această cișmea, în dreptul căreia se afla de obicei al șaselea vagon de la locomotivă. Mult timp am avut îndoieli, mi-era teamă că n-a fost decât imaginația mea, că încep s-o iau razna. Dar s-a întâmplat cu adevărat. Doamne, ce repede trec anii!

Absolvisem facultatea și îmi găsisem un post bine plătit la un șantier, dar făceam zilnic naveta cu un personal. Eram logodită cu Dinu, mai mult ca să scap de gura celor din familie. Parcă o aud pe mama:

— Fetițo, la anii tăi, eu aveam deja doi copii. N-o vezi și pe soră-ta, că e la casa ei, peste trei luni deja naște, și e mai mică decât tine?! Nu-l iubești? Astea-s prostii. Ascultă-mă pe mine: dragostea trece prin stomac. Băiatul are o situație, casă, mașină, taică-său are funcție…

Aici intervenea și mătușa:

— Hai, că nu e chiar așa de greu! Vă știți din liceu. și apoi, dacă te căsătorești, scapi de navetă. Poate că socrul tău va trage câteva sfori și te aduce aici, la centrală.

Nu pot spune că era tot ce-și poate dori o fată, dar încercam să văd și partea bună a lucrurilor. Prima mea iubire fusese un eșec. știam că nu-l voi putea uita prea curând, dar știam și că nu se mai poate schimba nimic. Așa că, neavând nici puterea și nici dorința de a face alte planuri pentru viitor, le-am acceptat pe cele gata făcute de ai mei. și de ai lui Dinu, pentru că stabiliseră deja de comun acord data nunții. Mă lăsam târâtă de val, cu o vagă speranță că „pofta vine mâncând”. în fond, lui nu prea avem ce să-i reproșez: era drăguț cu mine, discutam câte-n lună și în stele. Dar toate planurile au fost date peste cap de decesul unui unchi de-al lui Dinu și am amânat nunta cu vreo trei luni. Odată cu decalarea datei căsătoriei, a început și schimbarea comportamentului său față de mine: era din ce în ce mai indiferent și mai rece, devenise dominator și chiar dur uneori. Nu aveam cu cine discuta despre asta: colegele ar fi zis că trăiesc cu capul în nori și că visez cai verzi pe pereți, iar rudele nici măcar nu m-ar fi ascultat. Așa că m-am retras în mine… Până într-o zi de marți…

Mă urcasem în vagon și, ca de obicei, m-am așezat la geam. Plimbându-mi absentă privirea spre trenul de la linia vecină, l-am zărit mergând cu pas sprinten, apoi l-am pierdut în mulțimea de navetiști. Câteva clipe mai târziu, mi-a zâmbit de pe locul lui de la geam…

Trenurile plecau în același timp și, o porțiune de câțiva kilometri, mergeau paralel, cu aceeași viteză, apoi unul o lua în dreapta, iar celălalt, în stânga. Când compartimentele noastre au început să se depărteze unul de celălalt, mi-a făcut cu mâna un gest discret de salut. Am simțit cum tot sângele îmi năvălește în obraji și o căldură plăcută îmi invadează corpul.

La serviciu, am fost distrată. Auzeam vag comentariile colegilor, dar nu le-am dat atenție. Așteptam cu nerăbdare să vină iar dimineața și să ajung la gară. Dar următoarele două zile au tre-cut fără să-l văd și eram îngrozitor de tristă.

Nici eu nu știam de ce, era doar un necunoscut, un chip plăcut zărit numai câteva momente. Vineri, când mi-am ocupat locul, el era deja acolo. Același zâmbet și apoi același salut discret. Inima îmi bătea nebunește. După o vreme, deja mă obișnuisem: marțea și vinerea aveam întâlnire cu fericirea.

Pag Anterioara1 din 3