«Să nu vă gândiți că în Germania umblă câinii cu covrigii în coadă. Există însă multă normalitate.»

Eugenia Simona Jurjiu, româncă stabilită în Germania, a descris pe pagina sa cum este, în realitate, viața în această țară, dincolo de speculații și de exagerări. Textul pleacă de la o fotografie în care Angela Merkel apare ca un om obișnuit.

   

“Am văzut poza asta și m-am gândit când oare nu o să mai investim atâtea stări de mânie, de uimire, de indignare sau de năucire atunci când ne uităm la scena politică. Nu musai la cea actuală. Cea care nu vrea să ofere de ani de zile sufletului nostru liniștea, normalitatea și confortul de care am avea nevoie stând în casele noastre. Nu cred că omul vrea mai mult decât este posibil.

Să nu vă gândiți că în Germania umblă câinii cu covrigii în coadă. Există însă multă normalitate. Asta începând de unde trebuie. Chiar de sus. Și e pe bune. Singurul loc unde mai auzi de politică e la radio sau TV. E normal. Eu una nici nu am știut când au fost alegerile. La serviciu i-am auzit a doua zi schimbând păreri 5 minute. Atât. Am impresia că îi doare direct în fras de cine, ce și cum face, ca treaba să funcționeze.

De ce zic normal, pentru că alocația unui copil începe de la 196 de Euro/lună și asta până la 25 de ani dacă copilul e dotat, motivat (nu că e musai) și vrea să studieze. Sincer, cred că alocația asta o primesc mai mult străinii pentru copiii lor, decât nemții pentru odraslele lor, ăștia muncesc de mici. De la împărțit de ziare și reclame până la Ausbildung care începe din timpul școlii, plătit cam prin toate domeniile, dar pe cei mai mulți sincer, i-am zărit așezând marfă pe rafturile supermarketurilor.

Aici părinții nu fac niciodată pentru un copil ce pot face ei singuri. În schimb statul sprijină și e prezent acolo unde familiile se confruntă cu copiii mai puțin sănătoși sau întâmpină dificultăți de a se descurca singuri.

Amenda pentru o mașină care blochează un trotuar îți dă mari bătăi de cap. Nu blochează nimeni partea destinată circulației libere a pietonilor, a căruciorelor, rollstuhll-uri care însoțesc adesea bătrânii și copii cu un handicap mai mic sau mare. Nimeni! Nici cu numere de CD, nici de odrasle de milionar și nici de proprietarii a căror locuință se află în spatele trotuarului.

Aici oamenii fac voluntariat. Încep de mici. E o încântare să ii vezi îmbrăcați în haine de lucru și protecție cam peste tot unde sunt evenimente. Întâi unde sunt festivaluri și distracție, apoi unde sirenele anunță în fiecare localitate că ceva nu e în regulă și trebuie să ajungă urgent la prima stație de pompieri.

Toată lumea știe că există protecție socială. Nu aia din cărți. Aia care trebuie. În toate domeniile. Nu am simțit nicio diferență că suntem străini. Nici la spital, nici la privat, nici la stat și nici la bancă. Nici birocrație multă, doar că trebuie să îți educi răbdarea și să aștepți. Aici nu există ușa din dos ori culoare politică. Lucrurile au ritmul lor, dacă ai de primit ceva, primești sigur , iar dacă trebuie să plătești trebuie să o faci degrabă și corect.

Dacă vii fără să ai habar de unde și încotro mergi, fără să respecți reguli, cu setări mai mari decât poți duce, fară să te respecți mai întâi pe tine, pe urmă pe absolut toată lumea, atunci stai acasă. Ai nimerit prost.

Oamenii muncesc. Mult și pe bune. Depășind incertitudinea, provocările, experiențele, panica, motivele de neliniște, ajungi să-ți trăiești viața la întregul ei potențial.

Sigur că aici am învățat și ne-am disciplinat mai mult ca oriunde să nu facem risipă. De la lumina lăsată aprinsă prin toată casa, că vine decembrie și se face regularizarea… În fiecare an de când suntem aici primim bani în fiecare decembrie înapoi în cont. Tot pe bune. Nu pe compensări și vrăjeli, că se scade sau regularizează la Sf. Așteaptă.

Tot la disciplină și respect e de bun augur să ai grijă de bunurile pe care le primești. Că stai in chirie sau ai propria locuință. Nu poți să stai comod în casă și să te uiți pe geam cum tunde vecinul iarba, toacă și sortează resturile, iar la tine în curte iarba e deja stufăriș. Bine, nici nu prea te lasă sufletul și nici contul din bancă. E posibil să primești ”apostrofări” materiale. Doamnele ies la grădinărit ca și cum ar pleca în oraș. Mă surprind mereu întoarsă de gât, admirând sincer eleganța și perseverența cu care o fac. Indiferent de vârsta pe care o au.

Am citit că diaspora se mărește. Mereu. Numai că acum mai mult ca nicioadată oamenii pun în balanță și fac termene de comparație. Nu mai trimit banii pentru case în țară. Le construiesc aici. Pentru că aici devii un pic alt om. Nu schimbi doar mediul, casa, vecinii și serviciul. Când mă uit în spate sunt mai mulțumită și mult mai bine cu mine însumi decât când purtam ecuson sau costum office. Simt că am evoluat. Nu profesional. Dimpotrivă. Ca OM. Înveți să reconsideri până și succesul. Plecarea de acasă e cel mai greu pas. Odată făcut, nimic nu e imposibil.

O țară străină nu îți schimbă personalitatea sau caracterul pe care îl ai, dar îți oferă posibilitatea, libertatea și încrederea de a alege o altă formă de viața, mai apropiată de ce îți dorești. De ce ai visat. Pe bune și real.

Chapeau bas, Frau Merkel!