Poveste cutremurătoare: “Aveam doar 26 de ani. Nimeni nu a crezut că voi putea avea cancer cerebral”

Unul dintre cele mai înfricoșătoare lucruri în a avea o tumoare cât un ou? Poți să îți petreci ziua neștiind că este acolo.

   

Acum trei ani, Laura Burget a absolvit facultatea și era entuziasmată să își înceapă viața de adult. Muncea în vânzările de software și avea în Toronto, un cerc social care creștea. Într-o noapte, se relaxa cu prietenii ei, jucând un joc de cărți.

“Îmi amintesc că stăteam pe canapea și mă uitam în cărțile mele, când dintr-o dată am simțit de parcă mintea mea se detașa de corp,” spune Laura, care are acum 27 de ani.

“A fost așa de înspăimântător – inima mea a început să bată foarte tare, iar ochii mei se mișcau în toate părțile, gândurile mele erau zbuciumate și frenetice și nu puteam vorbi.”

Această întâmplare ciudată a durat 15 secunde și, când a fost gata, Laura nu a mai băgat de seamă și le-a spus prietenilor ei că e bine. “Am crezut că e de la stres sau lipsă de somn”, își amintește ea. La urma urmelor, era tânără și sănătoasă, fără niciun motiv să considere că e ceva neînregulă fizic cu ea: făcea exerciții fizice de trei ori pe săptămână, avea o dietă sănătoasă, nu a luat niciodată droguri și nici nu obișnuia să bea alcool foarte mult.

“Singura mea problemă de sănătate din acea vreme era astmul bronșic și alergiile,” spune ea.
“Când ești la vârsta de douăzeci și puțin de ani, nu te gândești că ceva serios ți se poate întâmpla.”

Laura a îngropat acea întâmplare de “disociere” și si-a văzut în continuare de viață. Dar după o lună, s-a întâmplat iar. Și din nou după șase săptămâni de atunci. “Mereu se întâmpla când mă concentram intens asupra unui lucru”, spune Laura. “Era la fel de înfricoșător de fiecare dată, deoarece nu știam de ce se întâmplă.” Pentru că nu avea convulsii în tot corpul, prietenii ei nu înțelegeau pe deplin ce se întâmpla cu ea: “Ochii mei se închideau, iar partea superioară a corpului îmi devenea imobilă și pica în față”, spune Laura. “Dar nu aveam spasme și nici nu leșinam, așa că dacă stăteai lângă mine e probabil că nici nu ți-ai fi dat seama de ce se întâmplă.”

Laura era din ce în ce mai alarmată, dar cu toate acestea nu a cerut ajutor medical, până când unul dintre episoadele ei s-a întâmplat fix în fața unui doctor – propria ei mamă, un medic de familie din Columbia Britanică. “Îmi vizitam părinții de sărbătorile de Crăciun”, își amintește Laura. “Mama a văzut că am un episod și a spus ‘Nu este normal.’” Mama Laurei a făcut-o să promită că o să consulte un doctor când ajunge înapoi acasă, în Toronto.

Doctorul Laurei i-a recomandat să vadă un neurolog
“A făcut un test complet, cerându-mi să stau într-un picior și după, pe celălalt, verificând dacă pot să aud pocniturile făcute de el, cu fiecare ureche,” spune Laura. La finalul examinării, neurologul i-a spus că nu sunt indicații că ar fi ceva neînregulă din punct de vedere neurologic, dar ca și precauție, i-a suspendat temporar carnetul de conducere. (În Ontario, ca și în multe provincii și state, doctorii au obligația, prin lege, să raporteze pacienții care prezintă riscul de a avea convulsii în timp ce conduc.)

În următoarele luni, Laura a continuat să meargă mai departe – a demisionat de la locul de muncă pentru a începe o companie de frumusețe, Niu Body, cu un partener, și-a cumpărat o casă împreună cu sora ei și au început renovăriile. Dar acele momente ciudate ale creierului erau din ce în ce mai frecvente, cam o dată la patru săptămâni. Aceste convulsii parțiale sunt cunoscute ca și convulsii focale, a explicat James Bernheimer, M.D., un neurolog al Mercy Medical Center, în Baltimore și un membru al Comitetul de revizuire medicală al prevenției. “Toate convulsiile sunt cauzate de o descărcare electrică anormală sincronizată în creier”, a explicat el. “Atunci când se răspândesc local, dar nu traversează în cealaltă parte a creierului ca să se generalizeze, provoacă dezorientări, confuzie, comportament repetitiv și uneori reacții slăbite.”

Pag Anterioara1 din 2