O aventură cu bona m-a dus la divorț!

Loading...

Când soția mea, Carmen, a obținut un post de conducere la o companie importantă, ceea ce însemna, în primul rând, un salariu îndestulător, eu – la insistențele ei – am renunțat la slujba mea, devenind un bărbat casnic cu tot timpul din lume la dispoziție, iar asta numai ca să-l pot îngriji fără ajutor extern pe băiețelul nostru, Cornel, pe atunci în vârstă de patru ani. Carmen nu mai voia să-l ducem la grădiniță. Cornel fusese la grădiniță cinci luni, timp în care îl luasem de acolo ba bolnav, ba accidentat, ba nemâncat…

Nu era o viață prea rea pentru mine, aceasta de casnic vreau să spun. Mă trezeam dimineața odată cu copilul, adică destul de târziu, îl spălam, îi dădeam să mănânce, apoi – după ce îi citeam din vreo carte de povești sau îl lăsam să se uite un pic la desene animate – îl scoteam la aer, într-un parc. Bineînțeles că orice parc e un loc de agrement și pentru tați, nu numai pentru copii; un ziar citit sub cerul liber, o bere la iarbă verde, o privire aruncată vreunei trecătoare drăguțe sau vreunei mămici apetisante…

La prânz, groapa cu nisip și băncuțele de pe margine erau întotdeauna ocupate de țânci și mămici. Din când în când, câte o bonă făcea și ea parte din peisaj. Femeile stăteau pe bănci împreună, odihnindu-se în căldura blajină și vorbind. Copiii rătăceau în voie, preocupați sau plictisiți.

Loading...

Cornel, când se juca, era patologic atent; pe balansoarul de lemn, i se albeau pumnii de atâta strâns. într-o frumoasă zi de iulie, când eram cu Cornel în parc, am recunoscut-o, printre ceilalți țânci, pe fetița de doi ani a unor vecini.

Cred că o cheamă Mădălina. Micuța venise în parc cu bona, iar bona respectivă, neglijând copilul, vorbea încontinuu la telefon. îmi venea să mă duc și să bag un bilețel în hainele fetiței, pe care apoi să-l găsească unul dintre părinți: „Fetița dumitale rătăcește plictisită și singură la vârsta de doi ani -RUȘINE!”. Măcar dacă ar fi avut vreun rost bilețelul acela… Ca urmare, nu l-am scris. Totuși, simțeam nevoia s-o admonestez cumva pe bonă, să-i curm interminabila pălăvrăgeală telefonică și să-i spun că e nedrept cât de puțină atenție primește biata fetiță.

Bona stătea singură pe o bancă și lăsa impresia că nu vede nimic în jurul ei, de absorbită ce era. Oare cum poți vorbi ore întregi la telefon? Cum poți fi atât de absorbit de o conversație… probabil stupidă?

Ca o dovadă la îndemână a labilității naturii umane sau, dacă vreți, a naturii masculine, când m-am apropiat de bonă, deci când am văzut-o îndeaproape, mi-a pierit brusc orice dorință de a o supăra cu ceva. Ba, dimpotrivă, s-a pornit în mine imboldul de a-i fi pe plac, de a stabili cu ea un contact amiabil. O să vă explic cauza acestei schimbări de atitudine…

Pag Anterioara1 din 2