Moașa de la Auschwitz. Povestea femeii care a refuzat să înece copiii evrei nou-născuți

   

„Infecțiile, duhoarea și o mulțime de viermi erau peste tot, în baracă. Era plin de șobolani, care smulgeau nasurile, urechile, degetele sau călcâiele femeilor foarte bolnave, prea slăbite ca să se mai miște. Șobolanii care se hrăneau direct din corpurile femeilor deveniseră uriași, cât niște pisici. Simțeau mirosul putred al femeilor bolnave, pentru care nu aveam haine curate. Trebuia să aduc apă proaspătă, să curăț femeile care nășteau; îți lua 20 de minute să aduci o singură găleată cu apă.”, își amintea Stanisława.

În mod uimitor, majoritatea copiilor s-au născut vii și sănătoși. „Un singur lucru îmi revine din acele zile de coșmar. Respectiv că toți copiii s-au născut vii. Țelul lor era să trăiască. Numai 30 au supraviețuit în lagăr. Câteva sute au fost luați de naziști, să fie crescuți în familiile germane, ca arieni. Klara și Pfani au înecat peste 1500 de copii și mai mult de 1000 au murit de frig și de foame.”

Asistată de fiica sa, Stanisława Leszczyńska a adus pe lume în jur de 3000 de copii, în cei doi ani cât a stat la Auschwitz. A continuat să refuze să-i ucidă, în ciuda ordinelor repetate, chiar și din partea doctorului Josef Mengele, infamul „Înger al Morții”, cunoscut pentru experimentele sale brutale pe gemeni și femei însărcinate. Unele femei, care nu erau evreice, au primit permisiunea să păstreze copiii, dar aceștia mureau destul de repede, din cauza condițiilor inumane. Altele i-au ucis cu propriile mâini, ca să nu fie răpiți de naziști în programul lor Lebensborn și trimiși să fie crescuți în familiile germane. Leszczyńska se simțea neajutorată, văzând cum pruncii pe care i-a adus pe lume erau uciși sau mureau de foame, pentru că mamelor le era interzis să alăpteze. Dar a continuat să lucreze, să boteze copiii creștini și să îi îngrijească pe toți cât de bine a putut. În barăci i se spunea „Mama”.

La începutul anului 1945, naziștii au trimis majoritatea prizonierilor de la Auschwitz în așa numitele marșuri ale morții, către alte lagăre. Stanisława a refuzat să plece, rămânând în lagăr până la eliberare. S-a întors la viața sa obișnuită, lucrând în continuare ca moașă în Lodz, după război. A început să vorbească despre experiențele cumplite de la Auschwitz când s-a retras, în 1957.

Moașa de la Auschwitz, considerată o sfântă
Stanisława Leszczyńska este în continuare venerată în Polonia și a fost propusă pentru sanctificare. Dar, chiar dacă nu a devenit oficial o sfântă, munca pe care a dus-o în iad vorbește în numele ei. În lagăr, a fost numită „Îngerul bunătății” și „Maria în uniforma cu dungi”. „Îmi iubeam munca, pentru că îi iubeam pe copilași. Poate de aceea aveam atât de multe nașteri, încât uneori nu dormeam câte trei zile”, își amintea ea.
„Era o forță morală uriașă în ea. Era deopotrivă blândă și puternică, niciodată nu am văzut-o neajutorată. Putea să ajungă la inima unei persoane doar cu vorbele. După moartea mamei, o femeie mi-a spus că ea a ajutat-o la naștere timp de două zile și două nopți, fără întrerupere.”, spunea fiul său, Bronisław Leszczyński.

Stanisława era o femeie evlavioasă și, când nu putea face nimic altceva, pur și simplu cânta și se ruga. Oriunde se afla ea, era și muzica. Fiul ei își amintește: „…acolo unde se afla mama, acasă, erau cântece, glume, îmbrățișări, flori și priviri dragi. Era un mic paradis.” Când Stanisława a murit, cei dragi i-au așezat o coardă de țiteră în sicriu. Amintirea ei s-a păstrat vie în memoria supraviețuitoarelor pe care le-a ajutat să nască, moștenirea lăsată de ea fiind viețile celor câțiva copii care au reușit să plece din lagăr și munca propriilor ei copii, care au devenit medici. „Fetița mea îi datorează viața Stanisławei Leszczyńska. Nu pot să mă gândesc la ea fără să mi se umple ochii de lacrimi.”, mărturisea Maria Saloman, una dintre supraviețuitoare.

Prin munca acestei femei umile și a altora asemeni ei, umanitatea, ajunsă în pragul infernului, și-a recăpătat un strop de speranță.

Pagini: 1 2