Moașa de la Auschwitz. Povestea femeii care a refuzat să înece copiii evrei nou-născuți

„Până în mai 1943, copiii născuți în lagăr erau uciși cu cruzime, înecați într-un bazin…După fiecare naștere, mamele puteau să audă plânsetele și, uneori, zgomotul corpului azvârlit în apă. Puțin după aceea, puteau să vadă trupușoarele copiilor lor aruncate în fața barăcilor și sfâșiate de șobolani.”

   

Aceasta este una din mărturiile cumplite ale celei care a fost numită „Mama” în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Moașa Stanisława Leszczyńska a ajutat la nașterea a peste 3000 de copii, în condiții inumane, redând o fărâmă de demnitate micilor ființe, fie și pentru câteva minute, cât dura scurta lor viață. Majoritatea pruncilor nu au supraviețuit, dar amintirea moașei de la Auschwitz s-a imprimat în istorie, ea fiind propusă pentru canonizare de către Biserica Catolică.

Oricine aude de Auschwitz, are în minte imaginile zguduitoare ale miilor de oameni reduși la simple numere, ale mormanelor grotești de lucruri smulse de la cei sortiți morții și ale așteptării fără speranță pe coridoarele camerelor de gazare. Soarta unui copil născut în lagăr era pecetluită din primele momente, dacă nu cumva mamele erau ucise înainte de a apuca să nască. Multe femei însărcinate erau trimise la camerele de gazare sau executate pe loc. Altele reușeau să nască, dar numai pentru a încredința sarmana creatură morții. „Sora” Klara era una dintre persoanele responsabile cu uciderea pruncilor, ea însăși fiind adusă în lagăr pentru că își omorâse propriul copil. Este de neconceput pentru noi, care pregătim cu grijă camera bebelușului și ne bucurăm de primele lui zâmbete, de primele cuvinte, de primii pași. Dar au existat astfel de timpuri, în care viața unui om nu însemna nimic, iar a unui copil cu atât mai puțin.

În astfel de condiții a ajuns în lagăr moașa poloneză Stanisława Leszczyńska, arestată de Gestapo în februarie 1943.


Trimisă la Auschwitz pentru că ajuta evreii din ghetou
Mamă a patru copii, Stanisława Leszczyńska trăia cu familia sa în Łódź, când a început războiul. Se născuse într-o familie catolică, în anul 1896, iar tatăl său fusese adesea plecat pe front, mai întâi cu armata imperială în Turkestan, apoi în timpul primului Război Mondial. Părinții Stanisławei și-au încercat norocul în Brazilia, în 1908, dar s-au întors după doi ani în Polonia. Pentru a o ține în școală, mama sa lucra căte 12 ore pe zi la o manufactură. Stanisława a crescut împreună cu cei doi frați ai săi în Łódź, iar în 1916 s-a căsătorit cu tipograful Bronisław Leszczyński. Din fericire, în anii de școală și în timpul călătoriei în Brazilia, a învățat germana și portugheza, ceea ce avea să-i salveze viața când a fost trimisă în lagăr. Existența ei a fost una obișnuită, împărțită între grija pentru copii și slujba de moașă.

În anul 1922, Stanisława își terminase studiile la o școală de moașe din Varșovia și se dedicase aducerii pe lume a copiilor. Cei trei fii și Sylwia, fiica ce avea s-o însoțească mai târziu în lagăr, erau bucuria Stanisławei, iar existența pașnică a familiei nu a fost umbrită multă vreme decât de micile griji ale vieții de zi cu zi. Nimeni nu ar fi putut să prevadă că, într-o zi, Stanisława va fi considerată o sfântă și existența sa va lua o turnură atât de dramatică. După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Stanisława și familia ei au început să ajute în secret evreii din ghetoul din Łódź. Curând, au fost descoperiți de Gestapo, iar doi dintre fii au fost trimiși la Mauthausen-Gusen, în vreme ce Stanisława și Sylwia, fiica ei, studentă la medicină, au fost internate în lagărul de la Auschwitz-Birkenau. Soțul său a continuat să lupte în rezistența anti-nazistă, dar a fost ucis în revolta de la Varșovia, în 1944. Stanisława nu l-a mai văzut niciodată.

În lagăr, a refuzat să ucidă copiii nou-născuți
În condițiile inumane de la Auschwitz, Stanisława și-a depășit propria durere, aruncată brusc în mijlocul unei suferințe mult mai mari. Ajunsă în lagăr, i-a spus unui doctor german că este moașă și astfel a fost repartizată la „maternitate”, un grup de barăci mizere, care nu era un loc destinat îngrijirii femeilor însărcinate, ci un adevărat pasaj al morții. De la început i s-a spus să trateze nou-născuții ca și când nu ar exista, comunicându-i-se și practica obișnuită: aceea de a fi aruncați în niște butoaie cu apă, imediat după naștere. Sora Klara și Sora Pfani erau cele care executau această îndatorire sinistră.

Una era o fostă moașă germană, condamnată pentru uciderea propriului copil, celalaltă făcea parte dintre deținute. Pe măsură ce copiii se nășteau, erau declarați morți și azvârliți, pur și simplu, în gălețile special pregătite, câteodată chiar în fața mamelor îngrozite. „Această divizie de muncă era unul dintre cele mai grotești exemple ale organizării naziste, în mod cinic respectându-se „standardele” legale – pentru că „sora” Klara, care fusese dată afară din ordinul moașelor, după crima sa, nu mai avea voie să asiste mamele la naștere. Pe de altă parte, i se dăduse sarcina să ucidă toți copiii evrei nou-născuți. Desigur, numai după înregistrarea oficială a acestora ca fiind născuți morți.”, arată istoricul Michael Berkowitz.

Când Stanisława Leszczyńska a auzit ce se așteaptă de la ea, a refuzat fără să stea pe gânduri. „Niciodată!”, i-a declarat ea medicului care supraveghea lagărul. „Copiii nu trebuie uciși!” Ce anume a salvat-o de la moarte și cum de nu a fost imediat executată, Stanisława nu a putut înțelege. Viața ei pare să fi căpătat un sens mai profund și, poate, că a fost vorba de un adevărat miracol. Cert este că Stanisława Leszczyńska a adus pe lume peste 3000 de copii și a fost cea care a dat un strop de mângâiere mamelor în iadul de la Auschwitz.

În ciuda faptului că a fost amenințată și bătută, Stanisława a continuat să ajute mamele să nască. Chiar dacă știa că majoritatea pruncilor nu vor supraviețui nici măcar o oră, s-a străduit să salveze cât de mulți a putut. Era o muncă aproape imposibilă, fără apă, cu câteva pături murdare, fără scutece, cu femeile bolnave și subnutrite. În loc de haine curate, nou-născutul era așezat pe o cuvertură murdară, infestată de păduchi, în șemineul din mijlocul barăcii. Femeile uscau cârpele care țineau loc de scutece direct pe corpul lor, pentru că nu aveau voie să le atârne în baracă.

Pagini: 1 2