„Larisa era nepoata mea, iar pe timpul facultății i-am dat garsoniera să stea cu iubitul ei. Vecinii au început să mi se plângă că se aud zgomote de nedescris din locuință. Am luat cheia de rezervă, am intrat și nu era nimeni în casă.”

Am scris, am rupt foaia, pe urmă iar am scris si iar am rupt foaia… Plicul în care am pus scrisoarea a stat pe masa mea, cu adresa revistei dumneavoastră completată, cel puțin o lună. Totuși, îl voi trimite, pentru că sunt mulți părinți care au încredere în copiii lor și îi știu în siguranță, în timp ce aceștia au luat-o de mult pe calea pierzaniei.

   

Eu nu am copii și, fiind divorțată, trăiesc în singurătate; de aceea m-am bucurat de sosirea Larisei, fiindcă m-am gândit că nu mi-ar strica un suflet cu care să mai schimb și eu câte o vorbă. Pentru ea am renunțat și la venitul pe care-l încasam din chiria garsonierei (mai tot timpul aveam chiri-ași), deși sunt pensionată pe caz de boală și Dumnezeu știe cât de multă nevoie aveam de bănuții aceia. Dar ce nu face omul pentru o rudă din provincie, dornică să-și încerce șansele în Capitală?!
Larisa s-a mutat în garsoniera mea acum exact un an. A venit cu bagaje multe și o zi întreagă am ajutat-o să se instaleze. Cât de cumințică și politicoasă era! Poate de aceea n-am protestat deloc în clipa în care m-a anunțat că ar dori să stea împreună cu prietenul ei, mă rog, cu iubitul, fiindcă mi-a spus că se vor căsători.

— Elena știe? E de acord? am întrebat-o.
— Mama? Sigur că da, îl cunoaște foarte bine pe Adrian.

în aceste condiții n-aveam de ce să mă opun acestei legături. Singura mea greșeală a fost faptul că nu am verificat spusele Larisei, căci mi-ar fi fost ușor să-i telefonez verișoarei mele din Cluj, dar nu prea vorbeam cu ea, așa că m-am încrezut în cuvintele nepoatei.

Garsoniera în care s-au mutat este, cum se spune, ușă-n ușă cu apartamentul meu și blocul în care stau nu prea se poate lăuda cu pereți foarte groși. Deseori aud scandalurile Mihăileștilor, de la etajul trei, sau smiorcăiala agasantă a băiețelului familiei Dima, de la unu. Dar din garsoniera Larisei, nimic! Cumințenia pământului!

Adevărul e că, din cât mi-am dat seama, Adrian și nepoata mea se împăcau de minune. Amândoi erau studenți la Arte Plastice și formau o pereche simpatică. în primele luni, ca să-i ajut, fiindcă îmi amintesc ce înseamnă studenția, m-am oferit să le gătesc. Larisa a acceptat cu mii de mulțumiri și m-am bucurat tare mult pentru că le puteam fi cumva de folos. Eu n-am avut copii și de aceea m-am simțit, încă de la bun început, atât de atașată de nepoată. Era prima oară când primeam o pereche și mă gândeam că au avut noroc cu mine, căci, neplătind chiria, puteau face și ei ceva economii, ca să aibă pentru când vor fi căsătoriți.

Dar îmi închipuiam că n-o duceau prea pe roze, pentru că știu cât de greu e să fii artist în zilele noastre. 0 pri-etenă de-a mea are un băiat care este pictor; de-abia se des-curcă. Trebuie să te învârți în tot felul de cercuri ca să primești comenzi, și nici așa nu izbutești s-o scoți la capăt.

Dar nu mică mi-a fost mirarea să constat că tinerii mei oaspeți o duc minunat. Când mai treceam pe la ei ca să-i ajut în gospodărie, vedeam de fiecare dată lucruri scumpe: haine din astea de firmă, aparatură electronică la care eu nu mă pricep, dar, în orice caz, știu că nu e la îndemâna oricui… și la bucătărie observam un nivel de trai foarte ridicat: eu mă duceam să le fac o mâncărică de cartofi noi cu mărar și ei mă rugau să le fierb sparanghel! știți și dumneavoastră cât costă sparanghelul…

Treptat, au renunțat la ajutorul meu, mi-au spus că mănâncă mai mult în oraș. La vreo cantină studențească, m-am gândit eu, dar doamna Mihăilescu, vecina mea, mi-a spus că i-a văzut ieșind de la Hilton, din restaurant! Cu banii pe o masă acolo eu cred că aș putea trăi rezonabil trei sau patru luni de zile! M-am gândit că prosperitatea asta se explica prin hărnicia Larisei, o clujeancă inimoasă și descurcăreață. Când o mai descoseam, îmi povestea pe îndelete cât se străduia să-și găsească un rost în București: muncea decoruri pe la teatre și pe la televiziunile particulare, dădea meditații… Ajungea acasă frântă, seara târziu, și se bucura că o așteptam. Apoi, amândouă îl așteptam pe Adrian, care venea și mai târziu.

Toată lumea vorbește că tinerii din ziua de azi nu muncesc, dar vedeam la perechea asta că sunt și tineri, și serioși. Adrian îmi spusese că lucrează la un studio de film, unde n-are timp nici să respire pe timpul zilei, dar efortul merita, căci îl plăteau bine.

O singură dată m-am gândit, în acele luni, de ce nu se mutau undeva cu chirie, din moment ce aveau atâția bani, dar apoi m-am rușinat de cugetarea mea: Elena mă rugase să-i găzduiesc fiica și, indiferent dacă aveau sau nu mijloace, tot aveau nevoie să pună bani deoparte pentru când vor forma o familie adevărată. Căci asta credeam eu că urmau să devină, o familie normală.

Primele semne de întrebare în legă-tură cu acest frumos cuplu au apărut pe timpul verii trecute. Eu taman mă întorsesem de la Mangalia – fusesem pentru câteva zile la sanatoriul de acolo, pentru niște tratamente – și am ajuns acasă într-o joi-seară. Am vrut să le fac o vizită tinerilor mei oaspeți, dar, pentru prima dată de când locuiau la mine, am auzit prin perete un vacarm greu de descris. Era muzică din asta nouă, techno cred că se cheamă. Mie nu-mi displace propriu-zis niciun gen muzical, dar volumul era dat la maximum, cred că se auzea și din blocurile învecinate.

„Or da și copiii o petrecere…”, mi-am zis. Dar cheful a ținut până în zori, și a doua zi, pe la opt seara, au luat-o de la capăt. Musafirii au început să sosească de pe la șase după-amiaza: patru sau cinci fete destul de vulgare și cam strident îmbrăcate și vreo trei hăndrălăi din ăștia ultra-musculoși. Eu mă uitam pe vizor, fiindcă nu îndrăznisem să-i deranjez.

Pag Anterioara1 din 2