Ioana: „Dorința de a intra în biserică neprihănită m-a împins să nu mă mai uit cu cine mă mărit și când.”

„Sunt nefericită, dar n-am dreptul să mă lamentez, de vreme ce eu mi-am așternut o asemenea viață înainte: dorința de a intra în biserică neprihănită m-a împins să nu mă mai uit cu cine mă mărit și când! Cât mai repede!

Poate că nu-i o știre de interes public, însă eu am început facultatea virgină. Pentru claritate: nu facultatea era virgină, ci subsemnata. Chestie de mentalitate, dacă vreți. Voiam să mă căsătoresc virgină. De-abia în timpul facultății am cunoscut amorul, când… m-am măritat. Cică toate la timpul lor, însă la mine expirase termenul.

La urma urmei, ce știam eu despre dragoste la douăzeci de ani? Știam, oare, mai mult decât pe vremea când eram o adolescentă stângace? În liceu, puținele întâlniri pe care le avusesem mi le aranjase fratele meu (cu unul dintre prietenii lui) sau maică-mea (cu fiul unei prietene de-a ei).

N-am avut prieten în adevăratul sens al cuvântului până în anul doi de facultate. Acest prieten – ridicat la rangul platonic de logodnic – era Traian Diaconu, tânăr asistent universitar. Irezistibil, în opinia mea.

Și cu Traian totul a mers atât de repede… Până să-mi dau seama, el se urcase în mașina lui rablagită, la un sfârșit de săptămână, și se dusese să-mi ceară mâna de la tatăl meu, ceea ce, sinceră să fiu, nu mi s-a părut demodat, ci romantic. Eram foarte emoționată. Tata i-a spus lui Traian că eu trebuia să hotărăsc. Mama era îngrijorată deoarece i se părea că eram prea tânără, că nu aveam experiență, cu toate că și mama se măritase de tânără.

Loading...
Loading...

Deci, numai eu trebuia să hotărăsc și chiar am hotărât, dar se pare că m-am trezit deodată luată de val și băgată în ceva la care nu prea avusesem timp să mă gândesc. Am tipărit invitațiile, am aranjat cu firma care trebuia să se ocupe de masă la nuntă și ni s-a fixat la oficiul stării civile ziua în care trebuia să ne cununăm.

Traian se grăbea. Bineînțeles că se grăbea… Ne ținuserăm în brațe și ne sărutaserăm de multe ori, și el zicea că o să-și piardă mințile dacă n-o să fiu a lui. Eu încercam să-i explic de ce voiam să aștepte. Nici măcar nu era ceva ce ținea de religie. „O femeie virtuoasă trebuie să se păstreze pentru căsătorie”, spuneam eu, căci așa învățasem de la mama, dar asta era și convingerea mea.

Zău, nu era ceva care ținea de religie, deși știam că era ceva spiritual. Trup și suflet. Carne și spirit. Un bărbat și o femeie, uniți pentru veșnicie. Ființe-pereche.

Pagini: 1 2 3