Fabulos: „Mă numesc România și locuiesc pe strada Europa din anul 2007. Stau chiar la capăt într-o casă dărăpănată….”

Un text fabulos circula în aceste zile în mediul online, despre situația în care se află Romania în această perioadă. Textul este preluat, însa chiar merita citit.

   

„Numele meu e România. Locuiesc pe strada Europa de 13 ani, din ianuarie 2007. Am o casă veche, care a fost mare și frumoasă cândva. Acum e tot mare, dar dărăpănată. Cade tencuiala, acoperișul a vechi și uneori îmi plouă în casă.

Dar nu mă plâng. Am o grădină mare. Cândva aveam o livadă aici, dar ai mei au tăiat toți pomii pentru că am avut nevoie de lemne de foc. O parte au vândut vecinelor mele. E aici, aproape de mine, o doamnă Austria. Ei îi dădeau ai mei mai toate lemnele. Iarba e și ea cam uscată pentru că nu am mai udat-o demult.

Sunt la școală cu vecinele mele: Italia, Spania, Germania, Franța, Ungaria și mai am câteva. E și Anglia cu mine în clasă, dar de câteva luni s-a mutat de pe strada mea. Am înțeles că era certată cu Germania și cu Franța. Pe primar nu știu cum îl cheamă, dar îi știu inițialele: U.E.

El tot vine la noi pe stradă, dar nu se oprește decât la cei mai înstăriți. L-am văzut de multe ori că intra și la familia Germaniei și a Franței. Pe mine doar mă salută când mă vede pe la stradă și rar mă întreabă ce mai fac.

Italia s-a îmbolnăvit. În urmă cu câteva săptămâni a venit la școală și a făcut febră. Strănuta într-una și tușea, dar a stat la toate orele. A doua zi nu a mai venit, dar am răcit toate de la ea. Italia este cea mai frumoasă de pe stradă. În fiecare zi vine altfel îmbrăcată la școală, parcă e din revistă. Germania, îi este vecină, dar moare de invidie când o vede cât e de frumoasă. Bolnavă fiind, Italia a avut nevoie de medicamente și s-a dus la ușa Germaniei. A sunat o dată și nimic, a sunat a doua oară, niciun răspuns. A ieșit la un moment dat cineva și i-a spus: „Am, dar nu pot să îți dau că poate și ai mei se îmbolnăvesc”. Apoi i-a închis ușa în nas… S-a dus apoi la Franța și tot așa, nu a primit nimic.

Spania este și ea o frumusețe. E brunetă și puțin creolă, iar la școală stă în aceeași bancă cu Italia. S-a îmbolnăvit și ea. De câteva săptămâni nici nu au mai ieșit din casă. Le văd doar la geam când mai trec și mă plimb singură pe stradă. Acum stau acasă toate. Nici la școală nu mai mergem. Eu mă mai duc prin parc sau mă mai plimb cu bicicleta. Tușesc puțin, dar sunt bine. Nu mi se poate întâmpla chiar mie să pățesc ceva.

Acum, că mai toate stau acasă, au venit să îmi aducă jucăriile pe care li le-am dat. Toate mi-au adus jucăriile stricate, iar pe cele bune și le-au păstrat și Italia și Spania și Germania. Credeam că măcar Anglia să mi le ducă toate, mai ales că ea nu mai stă pe stradă cu noi. Nici măcar nu mi le-a trimis mie. Le-a dat Franței și Germaniei să mi le ducă, iar ele mi le-au dus tot pe cele stricate, însă abia după ce le-a lăsat Ungaria. M-am uitat printre jucării. Cu câteva excepții, toate sunt defecte.

După colț, pe cealaltă stradă, locuiește Serbia. Părinții ei tot caută o casă pe strada noastră, dar încă nu au găsit. Și ea e cu noi în clasă. Tot ca și noi, stă și ea acasă, dar a rămas fără medicamente, pansamente, măști, ceea ce îți trebuie la răceală… Mai departe de aici, în altă localitate, locuiește China și ea cam are de toate. Serbia i-a cerut ei, dar Germania a sărit imediat să nu ia de la ea că ale ei sunt mai bune. Serbia, naivă, a ascultat și acum când s-a dus să-i bată în poartă Germaniei, aceasta nici nu i-a răspuns… Iar China le-a dat apoi la alții.

Când totul era bine, păream ca o mare familie. Germania mă suna tot la două zile, Italia mă chema des pe la ea, Franța îmi trimitea cărți și eu îi dădeam jucării, cu Spania făceam schimb de haine, iar cu Ungaria, deși nu eram prietene, ne înțelegeam așa ca între vecine.

Acum, de când cu răceala asta, nu mai vorbește nimeni cu nimeni. Parcă am fi niște străine. A trecut și primarul pe aici, domnul ăla la care-i știu doar inițialele: U.E. Mi-au zis ai mei că l-au văzut când a vorbit cu familia Germaniei. Le-a promis mulți bani de la Primărie. Tot așa a spus că îi dă și Franței, iar Italia și Spania se descurcă și ele.

Nouă ne va da doar ce rămâne după… Ne-am obișnuit să nu primim nimic, deși nici ai mei nu mai merg la lucru pentru că stau acasă să aibă grijă de mine. Asta e, banul la ban trage. De când stăm aici cam tot așa a făcut. U.E. venea pe la noi doar când trebuia să ajutăm cu ceva la Primărie, sau pe la firmele pe care le au familiile Germaniei, Angliei, Spaniei și Italiei. Sunt familii bogate, se vede și după casele și mașinile pe care le au…

Ce trist e pe strada mea în aceste zile… Va trece și asta și iar vor veni la mine să se joace, să fim prietene, să fim ca o familie.

Dar asta nu e familie. Strada Europa e acum toată bolnavă și a devenit ca un camping: fiecare cu cortul lui…

Mă numesc România și locuiesc pe strada Europa din anul 2007. Stau chiar la capăt într-o casă dărăpănată. Dar nu mă plâng. M-am obișnuit ca de câte ori e o problemă să nu mă ajute nimeni”