Era singura din casă care își visa fratele meu mort.
Și, deși i-a dat de pomană, după cum este obiceiul, fratelei ei mai mic a continuat să-i apară în vis. La un moment dat a simțit că ceva în neregulă se întămplă cu ea.
„În vara anului 1985, fratele meu mai mic cu doi ani a murit înecat în apele învolburate ale râului Bistriţa. Din toţi ai casei, mamă, tată şi cei patru fraţi, eu eram cea care-l visam mai des. Timp de vreo doi ani, aproape seară de seară, în visele mele el colinda văile şi dealurile Tamaşului, satul în care ne-am născut amândoi şi în care trăiesc şi azi. Nu erau vise urâte, dar nu ştiam ce se întâmplă de apărea numai în somnul meu.
Toţi îmi spuneau să-i dau de pomană, că asta doreşte în lumea de dincolo, dădeam, dar îl visam mai departe. De multe ori, îl visam ca fiind ocrotitorul meu: mă scotea din prăpastie, mă ajuta să trec peste o apă mare, mă apăra de duşmani. Ca o stranie coincidenţă, în vremea aceea eu mă simţeam din ce în ce mai slăbită, puterile mă lăsaseră parcă, nu puteam ridica o găleată de apă, nu puteam să mănânc, transformându-mă încet într-o umbră. Faţa îmi era gălbejită şi mă sprijineam ca să merg. Într-una din seri, l-am visat pe fratele meu în postură de medic. Mă supunea unor teste, mă trata şi îmi spunea că am sosit la el chiar la timp. Simţindu-mă foarte rău, a doua zi am mers la doctor şi ultima şi singura salvare a fost internarea. Mi s-a pus diagnosticul de anemie feriprivă cu hemoglobina 6,23, făcându-mi-se transfuzie cu două flacoane de sânge, tratament şi regim special.
Cât timp am stat internată (3 săptămâni) l-am mai visat o singură dată. Se făcea ca o umbră deasupra patului meu. S-a apropiat de mine şi mi-a şoptit: „Ai grijă de tine, cum ai avut şi de mine, dându-mi de pomană” şi umbra a dispărut.”
