„Eram gravidă cu al doilea copil și în timp ce hoinăream prin magazine după hăinuțe, am simțit o mână atingându-mă pe umăr. Am tresărit, iar când mi-am întors privirea, am crezut că nu văd bine.”

   

Numai că întâlnirea aceea nu mi-a mai putut ieși din minte. Cum am ajuns acasă, am deschis calculatorul și l-am căutat pe Facebook. Avea cont. Nu am aflat mare lucru, postase doar câteva fotografii cu fiul lui și imagini din diverse călătorii. Printre prieteni se numărau și câteva nume pe care le cunoșteam. Foști prieteni din perioada în care fuseserăm împreună, cu care eu nu mai păstrasem legătura, firește.

Am simțit cum mă năpădesc gândurile și trăirile de atunci, mi-am amintit de dragostea noastră care mi se părea atunci unică, și mi-am dat seama că, de fapt, nu uitasem mai nimic. Am revăzut în minte locuri și chipuri, l-am revăzut pe Adrian declarându-mi dragostea pe vârf de munte și punându-mi la picioare un covor de flori de câmp. Apoi, am simțit copilul mișcând și l-am auzit pe soțul meu strigându-mă. Victor îmi adusese bunătăți, cum făcea în fiecare zi. și-a pus urechea pe pântecul meu, să stea de vorbă cu fiica lui, și l-a luat în brațe pe Luca, să vadă lumea de sus. Soțul meu… un om admirabil. „Ce mă fac?”, îmi răsuna în minte. Mi-am promis că o să încerc să-l evit pe Adrian, orice-ar fi. într-o zi, m-a sunat însă pe mobil.

— De unde ai numărul meu? l-am întrebat, arțăgoasă.
— De la sora mea.
— Cum adică? Cine e sora ta?
— Flavia C, colega ta de serviciu de la contabilitate. L-am găsit în telefonul ei. Să nu te superi pe ea, nu știe nimic. Am aflat întâmplător că sunteți colege.
— Flavia e sora ta?
— Da.

Ce ghinion! O vreme, Adrian nu m-a mai sunat, îmi trimitea doar mesaje și se interesa de sănătatea mea. I-am răspuns politicos și atât. A venit însă să mă vadă la spital, după ce am născut. Mi-a fost jenă să-l reped, dar am simțit că nu e bine nici să-l încurajez. A venit cu fiul lui, probabil ca sa nu ma sperie. După ce am început să ies în parc cu Alice, venea și el cu fiul lui, la cele mai neașteptate ore, de parcă mi-ar fi știut programul pe dinafară. știu că aveam unde să-mi plimb copilul, dar am continuat să mă duc în parc. Cu timpul, nu s-a sfiit să-mi mărturisească, evident, că el încă mă iubește, dar nu vrea să-mi distrugă căsnicia, mai ales că e limpede că sunt fericită. Dacă lipseam câteva zile din parc, îmi trimitea mesaje disperate, că nu poate trăi fără mine, că mă imploră să-l las măcar să mă vadă, pentru că nu vrea să mă forțeze în niciun fel. Schimbul nostru de mesaje a început să mă facă să mă simt vinovată față de Victor, care trudea pentru familie și nu mai știa ce să facă să ne fie bine.

Uneori îmi era jenă să-l privesc în ochi.

— S-a întâmplat ceva? mă întreba de fiecare dată. îmi ascunzi ceva?

Victor mă cunoaște mai bine ca oricine, pentru el sunt ca o carte deschisă. Cel mai greu mi-a fost însă după ce am revenit la serviciu, pentru că, vrând-nevrând, o vedeam pe Flavia, iar uneori chiar trebuia să lucrăm împreună. Ea nu știa povestea noastră și-mi vorbea îngrijorată de soarta fratelui ei. Flavia este o femeie liniștită, corectă și credincioasă. E mult mai în vârstă decât Adrian și n-a fost măritată nicio-dată. știu sigur că n-ar face voit vreun rău cuiva. Flavia încercase să-i prezinte lui Adrian, după divorț, tot felul de pri-etene de-ale ei, de la biserică, dar el n-o plăcuse pe niciuna.

— Sunt niște fete atât de bune, cu frica lui Dumnezeu, sunt sigură că una dintre ele l-ar putea face fericit, dar e atât de încăpățânat…

Uneori, mă simțeam cumplit și față de ea, mă ajutase de multe ori în probleme de serviciu, și aveam impresia că, nespunându-i ce se întâmplă între mine și Adrian, o mint. Dar mi-era teamă că m-ar judeca greșit, poate prea aspru, dacă i-aș fi spus. începuse să-mi fie tot mai greu. Nu mai aveam somn, eram tot timpul neliniștită, iar când îmi suna mobilul sau primeam vreun SMS tresăream și mă speriam. Sigur că Victor și-a dat seama că se petrecea ceva. și a procedat cum a crezut el că e mai bine. Adrian mă sunase cu câteva zile în urmă și mă rugase să ne vedem în parc, cu copiii, dar eu pretextasem că voi fi plecată. Victor a aranjat să ne petrecem weekendul următor singuri, iar mama lui urma să rămână cu copiii. Era o surpriză. Mi-a vorbit despre asta vineri dimineața, chiar în ziua în care Adrian mă rugase să mă văd cu el în parc, după-amiază, după ce luam copiii de la grădiniță, iar eu îi spusesem că plec din oraș.

Victor aranjase să plecăm vineri seara cu o cursă de noapte spre Italia și să petrecem weekendul la Veneția. Nu știu ce cuvinte ar putea fi mai potrivite să descriu cât de mult s-a străduit soțul meu ca totul să fie perfect. Nu mai fuseserăm singuri de dinainte de nașterea copiilor. Am simțit clipă de clipă cât de mult mă iubește, cu fiecare por al trupului meu. M-am simțit și mai vinovată, deși, practic, nu făcusem nimic.

— Spune-mi adevărul, draga mea! știu sigur că e ceva cu tine, dar mă cunoști, nu-mi place să iscodesc. Am deplină încredere în tine și vreau să-mi spui tu…

Am izbucnit în plâns.

— Victor, nici în visele mele cele mai frumoase nu mi-aș fi putut imagina că voi avea un soț atât de bun ca tine… Ești…
— Draga mea, știu că mă iubești. Sunt un om responsabil, care-și iubește soția și copiii, nu sunt o ființă supranaturală. Ce se întâmplă cu tine? Asta e tot ce vreau să aud acum.

și i-am vorbit despre Adrian, despre povestea noastră de dragoste, despre disperarea care m-a cuprins când ne-am despărțit, despre graba cu care s-a căsătorit cu alta și despre dorința mea de a mă răzbuna, de a-i plăti cu aceeași monedă.

I-am spus că l-am revăzut întâmplător și că trecutul a dat buzna peste mine și nu știu încotro s-o apuc, nu înțeleg ce se petrece cu mine. I-am vorbit despre frământările mele, despre gândurile mele, spaimele mele. I-am spus tot, ca unui preot în confesional. Victor m-a ascultat și mi-a spus un lucru uimitor.

— Trebuie să-ți dai seama ce simți și apoi vei ști ce să faci.

Nu mi-a făcut niciun reproș, nu m-a amenințat. S-a purtat absolut firesc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost la fel de atent și de iubitor ca până atunci. După ce ne-am întors acasă, mi-am luat două zile libere și m-am plimbat pe străzi până mi-au sângerat picioarele. Trebuia să mă lămuresc. știam că le datorez adevărul lui Victor, lui Adrian, copiilor, știam că îmi sunt datoare mie însămi cu adevărul.

M-am frământat și am întors lucrurile pe toate părțile. Singurul neajuns era faptul că relația mea cu Adrian se terminase brusc, de parcă îmi fusese amputat un braț și, nici după atâția ani, nu înțelesesem cu ce greșisem. Din fericire, mi-am dat seama că asta e singura problemă și că, de fapt, eu încetasem de mult să-l iubesc pe Adrian. El îmi rămăsese dator cu un adevăr, sau poate că nici el nu știa de ce pusese atunci capăt relației. Poate că a fost un simplu impuls și nimic mai mult.

Cântărind atât de bine lucrurile – cred că ar fi foarte potrivit să ne facem fiecare bilanțul, din când în când -, am înțeles că Victor este bărbatul pe care îl iubesc și că numai lângă el aș vrea să îmbătrânesc, pentru că doar lângă el mă simt în siguranță, mă simt eu însămi. L-am sunat pe Adrian, m-am întâlnit cu el și i-am spus toate astea.

Mi-a mulțumit și mi-a promis că va rămâne o amintire.

— Sper să voi rămâne o amintire plăcută pentru tine. Să fii fericită!

De atunci, nu l-am mai văzut. Sper să-și găsească și el fericirea, e tot ce pot să-i doresc. Victor nu m-a mai întrebat nimic, a înțeles că mi-am făcut ordine în gânduri și sentimente și știu sigur că locul meu este alături de el și de copiii noștri.

Pagini: 1 2