Duminica unei îngrijitoare românce din Italia: „Musafirii nepoftiți și ciorba mea tradițional românească”

„Să nu se înțeleagă greșit, este drept că am ales noi, badantele, să facem această meserie nouă. Nou, nouță, care se practică de românce de câțiva ani, de când s-au deschis granițele țării noastre.

   

Este drept că cererea de badante din vestul Europei este mare și aceasta pentru că oamenii de aici nu au fost înfometați ca noi, comuniștii, sau ex-comuniștii. Au trăit bine, au făcut tot ce au vrut, fără restricții și fără limite. Iar noi, femeile românce, femei de sacrificiu, femei cu conștiința familiei pe umeri, am ales… Da, am ales să ne sacrificăm pentru noi și pentru familiile noastre. Suntem privite de sus, subiecte de bășcălie, spălătoare de că..t în ochii conaționalilor noștri. Noi nu suntem DIASPORA, ci spălătoare de că..t… Atât… Dar să revin!

E Sfânta Duminică. Unele dintre noi sunt libere dar sunt mii, zeci de mii, sute de mii care preferă să lucreze în ziua liberă pentru o plată de 50 de euro. Bani care zboară iute în țară, mai iute de cum au venit.

Duminică și noi, chiar dacă lucram, ne facem planuri de odihnă, ca tot omul, că doar e zi de sărbătoare. Așa am fost învățate acasă la noi. De sâmbătă muncim pe brânci să facem mâncare pentru două zile, spălat, călcat, curățenie etc. De dimineață, duminica, îți trezești asistatul, cum i se spune în jargonul nostru, îl ridici și, după igiena zilnică și după micul dejun, îl așezi în fotoliu înaintea televizorului.

Toate avem aici, în Italia, un salon mare cu fotolii și televizor. Mă prăbușesc și eu în fotoliu și cu pace în suflet mă uit spre doamna mea cum moțăie liniștită în fotoliu ei. La televizor este slujba de duminică transmisă de la catedrală, iar un preot plin de aur pe el cântă ceva în latină. Las’ să cânte, că așa mai doarme doamna mea…

Se apropie ora mesei și încălzesc mâncarea pentru ea și o farfurie de ciorbă românească pentru mine. Când am fost liberă, în alea două ore, am făcut piața la magazinul românesc. Aveau de toate, bani să ai! Chiar și mărar și leuștean verde, așa că mi-am trântit o ciorbă bună, cu carne. Dar mai întâi îi dau ei să mănânce, iar apoi voi mânca și eu în liniște.

O trezesc încet, îi spun că se apropie ora prânzului și va trebui să mănânce. Mă înțelege și rămâne trează cu ochii în televizor. Aduc mâncarea ei într-un castronel, numai bună de mâncat. Mă înțelege… Îi pun prosopel pe dinainte și mănâncă cu poftă. Îi place și eu mă bucur că mănâncă pentru că așa ea se va simți bine, iar eu voi mai avea de munca pentru încă un timp bun.

Terminăm, bea cu sete un pahar cu apă și se pregătește să moțăie iar în fotoliu. Pe la ora 16:00 vom ieși afară, la o plimbare, să luăm o gură de aer și să ne dezmorțim picioarele. O las și îmi aștern masa în bucătărie. Îmi pun o farfurie plină ochi de ciorbă și… țââârrr!!! Se aude soneria. Cine să fie că de obicei nimeni nu vine la noi, mai ales duminica? Fiică-sa vine o dată pe săptămână să îmi aducă banii pentru liberele lucrate și pentru mâncare.

Întreb fără să deschid: „Chi e?” „Siamo cugini della signora!” „Come vi chiamate?” „Luigi, Carlotta e il bambino.” Mă duc și îi spun ei încet, să nu o sperii. „Apri”, îmi răspunde. Mă duc și deschid ușa. Intră toți în salon și mă privesc cu curiozitate, aruncându-mi un „Ciao!” Doamna mea se uita curioasă la ei și nu recunoaște pe nimeni. „Chi siete?”, întreabă. Și încep explicațiile în valuri.

Ies să mănânc că mi se răcește ciorba și doar sunt între ei, dar nu fac un pas că mă cheamă să mă întrebe câte în lună și în stele. Stau în picioare, în dreptul ușii. Răspund la întrebări cu calm, liniștită, dar gândul îmi este la ciorba mea care cred că s-a răcit deja. Mă scuz și ies. Mă cheamă din nou că „signora ha bisogno in bagno”. „Va bene.”

O întreb: „Ai nevoie la baie?” Ea: „Nuuu!”. Dau să plec. Mă întreabă dacă am cafea, să le fac cafele. „Nu am”, răspund. „Noi nu bem cafea.” Îi las și ajung la ciorbă. E sloi. O bag în cuptorul cu microunde. O încălzesc din nou. Mă așez să mănânc. Cineva apare în ușă bucătăriei, este verișoara cumnatei de nepot de văr, a doamnei mele care tare curioasă mă întreabă: „Ce faci aici?” „Vreau să mănânc.” „La ora asta?” mă întreabă mirată. „Și ce e aia din farfurie?” „Ciorba mea, pe care tare aș vrea să o mănânc”, îmi spun în gând. „Este o mâncare tipic românească.” „Aaaaa! Și cum se face?”

Măi, o adevărată lipitoare! Mă lipsesc de ciorbă. Ce bine dacă de dimineață mâncam măcar doi biscuiți, dar m-am păstrat pentru ciorbă… E deja ora 15:30. Ăștia nu mai pleacă. Mie mi-e o foame de lup. Las totul în bucătărie și plec spre camera mea. Deschid ușa la salon și le spun ca atunci când pleacă să mă avertizeze ca să închid ușa după ei. Nu se sinchisesc.

Eu plec în cameră și adio odihna mea de duminică! Pe la ora 17:00 se îndură să plece, că doamna mea dormea buștean în fotoliu. Nu-i nimic am să mănânc diseară două farfurii de ciorbă așa, de ciudă! Duminică, zi de odihnă…