Cum a ajuns o româncă simbol național în Marea Britanie în lupta anti-Covid/O poveste emoționantă despre ambiție, perseverență, sacrificii și multă muncă

Claudia Anghel, de 46 de ani, a acceptat să povestească pentru G4Media.ro cum a părăsit România în 2013, după ce-a lucrat în Spitalul Municipal din Călărași timp de 19 ani ca moașă. Ea spune că nu vorbea nici limba engleză fluent. Puțină franceză și mai multă rusă, pe care a învățat-o la școală. La 38 de ani și-a luat două genți mici în spate cu câteva haine pentru toate anotimpurile și-a plecat în Anglia pentru a-i oferi un viitor mai bun fiului său, pe atunci adolescent.

   

NHS -National Health Service (Sistemul de Asistență medicală de stat) a ales-o ca simbol reprezentativ în an de pandemie pentru munca și aplecarea față de oameni. Într-o campanie națională care celebrează 72 de ani de la înființarea NHS, imaginea româncei tronează pe clădiri monumentale, în cele mai frecventate locuri publice, pe panouri publicitare, pe autobuze, în stații de transport public.

John Rankin, unul dintre cei mai importanți fotografi contemporani, a trimis-o pe coperțile mai multor reviste, precum și în zeci de publicații online și print din Marea Britanie. Claudia Anghel a apărut la BBC, la alte câteva posturi naționale și internaționale, devenind o imagine simbol în UK

Ea susține că nici o autoritate publică din România nu i-a dat un singur telefon. În schimb, englezii au ridicat-o pe un soclu și se mândresc cu ea.

E anul 2012. Claudia Anghel, angajată la maternitatea Spitalului municipal din Călărași, ajunge acasă și îi spune mamei sale că și-ar dori o schimbare. Că ar vrea, la o adică, să plece să muncească în străinătate. Are 19 ani de muncă în sistemul sanitar românesc. Are aproape 38 de ani, iar prietenii săi se uită ciudat la ea când o aud că vrea să emigreze.

„Nu-i cam târziu?” , o întreabă. „Eram foarte decisă să fac o schimbare. O nebunie, până la urmă, nu?”, își amintește Claudia.

A fost la două interviuri de angajare în 2012 și le-a picat pe ambele. N-a renunțat. A luat meditații în limba engleză. Profesor i-a fost o fostă pacientă pe care o cunoscuse în Spitalul din Călărași, o profesoară de limba engleză.

Apoi a dat un interviu pe Skype și-a fost chemată în Anglia, la Walsall, la nord de Birmingham, să se angajeze cu normă redusă.

E doar începutul unei lungi aventuri.

„Am zburat la Luton și m-am trezit singură în aeroport, la 7 dimineața ca într-un film. Mi se părea că sunt la televizor. Cineva îmi spusese să ies din aeroport și să mă duc să iau un autobuz, că sigur găsesc, că au un sistem foarte bine pus la punct. Eu, cu engleza mea, mă luptam să-i înțeleg pe britanici. Am luat autobuzul și -am ajuns după-masă la Birmingham, unde vorbisem să stau în chirie. Ori n-am înțeles eu bine înainte să ajung, ori nu știu ce s-a întâmplat, dar doamna la care m-am dus să mă cazez mi-a zis că se eliberează camera doar de la data de 1, luna viitoare. Era 9 martie 2013 când am ajuns la cazare.”

„Și ce fac acum?”, mi-am zis. Femeia la care mă dusesem a început să dea ea singură telefoane, să mă ajute. A găsit un loc la o mansardă, o cameră cu 200 de lire cu un pat. A fost foarte de treabă, m-a și luat cu mașina și m-a dus să mă cazeze. Nu mă cunoștea, eram doar o străină într-o țară străină, încercând să-și facă o viață nouă la 38 de ani.”

Pe seară, Claudia Anghel s-a cazat. Când s-a pus să doarmă, a văzut că patul e gol, nu are nici o pernă, nici un așternut, nimic. „M-am învelit cu geaca în prima noapte, iar a doua zi m-am dus la magazin să-mi cumpăr o pernă și-o pătură.”

Aștepta doar să se apuce de muncă. Nici poveste.

De la spital i s-a cerut permisul de muncă. „Poftim? Nu știam ce înseamnă asta. Credeam că merg acolo și gata, angajatorul mă ia și-am terminat povestea. Nici vorbă.”

Nu e totul. Pentru a putea s-o angajeze, Claudia a fost trimisă să studieze la Universitatea din Birmingham un curs de moașe recunoscut la nivel internațional . „M-am trezit și studentă la 38 de ani”, spune femeia. Completează: „cursul începuse încă din ianuarie și-a trebuit să recuperez primele luni. N-a fost nici o problemă, era meseria mea.”

Aici a învățat aprofundat și limba engleză, a urmat cursuri de perfecționare, dar situația cu locul de muncă nu se rezolvase. Nu-i soseau actele. Îl aștepta pe poștaș în fiecare zi.

„Eram frustrată, a fost o perioadă dificilă. Familia mă chema acasă, îți dai seama. Întoarce-te, nu mai sta!, îmi spuneau. N-am renunțat. Aveam ceva bănuți strânși, dar mâncam pâine cu lapte, fiindcă eram supărată și-mi spuneam că nu merit altceva, fiindcă nu am un serviciu. Pâine cu lapte. Plăteam chiria, mergeam la cursuri și umblam tot pe jos. Ore. Peste tot mergeam doar pe jos și-mi doream să muncesc așa cum știu eu s-o fac. Mi-aș fi dorit să pot munci în perioada aceea orice, inclusiv să spăl mese într-un restaurant, orice, doar să-mi vină actele.”
Finalmente, după luni de așteptare, Claudia și-a primit și permisul de muncă și-a putut începe să lucreze la spital. Muncea doar 18 ore pe săptămână ca ajutor de moașă. Atât îi permitea legislația din UK. Mergea și la cursuri, mergea puțin la spital.

Apoi și-a crescut și norma de ore. N-a lipsit nici o zi de la muncă fără motiv.

Despărțită de soț în România, cu care nu se mai înțelegea, cu băiatul adolescent rămas la bunici la Călărași și în grija sorei sale, Claudia începea să spere tot mai mult că lucrurile se vor așeza într-un fel, mai ales după ce a obținut un post mai bun la Spitalul Universitar din Coventry.

„Eu prind drag de locuri și de oameni și nu prea am vrut să plec. Cumva, destinul a lucrat în așa fel încât să accept. Eram de aproape un an în Anglia și viața mea începuse, cumva, să reintre în normal. Am tras și mai tare. Eu sunt ambițoasă de fel, nu renunț niciodată la ce îmi propun. Copilul meu, care azi e adult, are 23 de ani, era adolescent atunci și-l lăsasem cu mama și cu tata în România și cu sora mea care l-a răsfățat, a avut multă grijă de el. Am făcut tot ce-am putut să-l aduc și pe el. Dar l-am întreabat înainte, mereu i-am oferit această posibilitate de a alege, fiindcă așa cred eu că este normal. A ales să vină și el și iată, ne-am reîntregit.”

Românca s-a mutat din mansardă cu postul de „junior midwife” obținut și-a continuat să facă ce știe mai bine. „Să fiu om, adică. Să muncesc, să fiu un profesionist. Să-i fac pe cei din jurul meu să se simtă mai bine. Să le ridic moralul atunci când nimeni n-o face. Să fiu acolo pentru ei. Aveam un post de ajutor, nu?, după 19 ani ca moașă în România. N-a contat fiindcă știam că voi ajunge să fac ce știu eu, să fac munca mea cu mâinile mele.”

Pagini: 1 2