Absolvent român de Medicină la Cambridge s-a întors în țară: „Simt nevoia să tratez pe cineva care îmi amintește de bunica mea sau de un cunoscut”

În urmă cu șapte ani, Mihai Bica devenea primul român admis la Medicină, la prestigioasa universitate Cambridge. Anul acesta, după absolvirea facultății și încă un an de experiență într-un spital britanic, Mihai s-a întors în țară, iar acum se pregătește să dea examenul de rezidențiat. În urmă cu ceva vreme acest lucru i s-ar fi părut o irosire. Însă astăzi i se pare o decizie inspirată pentru scenariul lui de viață și crede că, în urma ei, va avea ocazia să se dezvolte și să aibă o contribuție în sistemul medical din România, aflat într-o nevoie uriașă de profesioniști.

   

Absolvent al Colegiului Național „Sf. Sava” din București, Mihai a visat să ajungă la Cambridge încă din clasa a X-a. În clasa a XI-a și-a dat seama că vrea să studieze medicina și și-a propus să învețe un pic mai intens la anatomie și fiziologie, ca să vadă dacă este potrivit pentru acest domeniu. S-a înscris la olimpiadă la biologie și a ajuns la faza națională, unde a câștigat locul 1. „Mi-am confirmat că pot să învăț genul ăsta de lucruri și m-am dus la Cambridge, la o zi a porților deschise, ca să văd care sunt cerințele. Au fost foarte deschiși, mi-au oferit toate informațiile de care aveam nevoie”, își amintește el. Când s-a întors în țară i-a fost clar ce avea de făcut: să dea un examen internațional la biologie, care să se adauge matematicii și chimiei evaluate, în România, prin examenul de Bacalaureat. Și să se pregătească pentru examenul de admiterea pentru Oxbridge (n.r. Oxford și Cambridge).

I s-a spus că este imposibil să intre la Cambridge la Medicină

„Mi-am comandat cărțile de pe internet și am început să mă pregătesc singur, pentru că nu avea cine să mă pregătească. Acum, dacă mă gândesc că mă pregăteam singur mi se pare înfricoșător, dar atunci aveam un asemenea entuziasm și un asemenea curaj încât nu mi se părea nimic ieșit din comun”, povestește absolventul. Își amintește despre o discuție avută cu o firmă care consilia elevii români pentru admiterea la universitățile internaționale. I s-a spus că este aproape imposibil să reușească să ajungă la medicină, din cauza procesului complex de admitere. „Faptul că am reușit nu îl văd ca pe o chestiune de inteligență, ci mai mult ca pe o chestiune de ambiție. Informația cred că a fost cheia, faptul că m-am interesat, că am fost acolo, că am aflat eu care sunt cărțile de pregătire și ce trebuie să fac”, explică Mihai Bica. Din istoria recentă, singurul care mai studiase medicina la Cambridge fusese un tânăr de origine română, dar cu cetățenie britanică. În clasa a XII-a, în luna noiembrie, a dat examenul pentru Oxbridge care conținea trei secțiuni: una de gândire critică, în care avea probleme de gândire rapidă. A doua – un șir nesfârșit de întrebări din matematică, fizică și chimie, la care trebuia să răspundă rapid. Iar a treia, un eseu filosofic. Atât de lungă a fost secțiunea cu întrebări încât nu a reușit să răspundă la toate și a ieșit din sală complet descurajat. Însă în timpul interviului de admitere la Cambridge a descoperit că avusese unul dintre cele mai bune scoruri din acel an. A primit din partea examinatorilor o ofertă condiționată: urma să fie admis la Christ`s College, Cambridge, la Medicină, cu condiția să obțină minimum 9,50 la examenul de Bacalaureat – ceea ce nu a fost o problemă: a luat 10 și la matematică, și la chimie și 9,90.

După reușita sa și alți liceeni români au intrat în legătură cu el pentru a-i cere detalii legate de admiterea la Medicină la Cambridge. Doi dintre ei sunt astăzi studenți.

Cursuri de doar 50 de minute și sesiuni intense de mentorat
La Cambridge, Facultatea de Medicină durează 6 ani, dintre care primii trei sunt dedicați formării academice, iar ultimii trei formării clinice. „Ce m-a șocat prima dată a fost că, față de cursurile colegilor mei, care erau la Medicină în România și făceau un curs de trei ore, eu aveam un curs de maximum 50 de minute. Progresul de la un curs la altul era imens, profesorul îți dedica chiar toată atenția lui, colegii erau deschiși la discuții, aveai cu cine să vorbești la un nivel foarte ridicat. Profesorul era un expert în acel domeniu – nu era un singur profesor care îți preda fiziologia de la începutul până la sfârșitul anului. Fiecare preda o parte, era expert absolut în domeniul acela și chiar simțeai că înveți de la cineva aflat în miezul problemei. Totodată calitatea suportului de curs era esențială”, explică el. Cursurilor li se adăugau sesiunile de supervizare, în care un profesor intra, cu nu mai mult de trei sau patru studenți deodată, în profunzimea lucrurilor, îi ajuta să lămurească chestiunile dificile și le dădea tema săptămânii – un eseu care să demonstreze o înțelegere personală a materiei.

În anul al doilea, cel mai dificil de la Cambridge, Mihai avea de scris câte 7-8 eseuri pe săptămână pentru care era nevoit să studieze noaptea. Încă de la început, studenților le era pus în vedere că plagiatul este strict interzis și că fiecare informație folosită trebuie referențiată corect. Acesta a fost un alt lucru extrem de diferit față de România, unde un eseu însemna pentru el, în liceu, să printeze fragmente din Wikipedia pentru care primea mai apoi nota 10.

„Aduceau actori care să interpreteze pacienți și care să aibă tot felul de atitudini – zeflemitoare, agresivă, cu patologii psihiatrice”

Ca să promoveze din anul trei în anul patru, Mihai a trebuit să treacă, la acea vreme, de un interviu care a înjumătățit numărul studenților.
Așa a ajuns în partea de formare clinică, unde foarte multe cursuri erau centrate pe comunicarea cu pacientul și etica medicală. „Jumătate din cursuri au fost de comunicare clinică, de etică medicală, profesionalism medical. Erau exasperant de pregnante, dar au fost toate importante. În anul patru, aveam ateliere de câteva ore unde vorbeam cu un profesor doctor despre situații dificile. Am început foarte simplu, cu felul în care te prezinți pacientului. Aduceau actori care să interpreteze pacienți și care să aibă tot felul de atitudini – zeflemitoare, agresivă, cu patologii psihiatrice. Vorbeai în fața tuturor, erai filmat, puteai să vizualizezi înregistrarea, primeai feedback, vedeai cum procedează și alții. Apoi progresai. În anul 6, erau discuții despre moarte, despre cum să îi spui unei rude că pacientul a murit, să-i spui cuiva că are cancer. Toate au o tehnică, sunt articole științifice de comunicare medicală care îți arată la ce cuvinte reacționează cel mai bine oamenii. La pacienții cu demență senilă erau framework-ui în care trebuia să îi abordezi și să îi reorientezi ca să poți să ai o conversație. Vorbeam despre consimțământ, comunicarea riscului, prezentarea de opțiuni, consiliere pentru schimbarea stilului de viață, cum convingi pe cineva să se lase fumat”, spune Mihai Bica.

Pag Anterioara1 din 2